Cum să ai mai mult noroc. Povestea elefantului

Am văzut imaginea asta de multe ori și de fiecare dată m-am întrebat același lucru: cum de stă elefantul atât de cuminte? Este evident că poate oricând să scape… și totuși nu face asta.

La fel, m-am întrebat cum se întâmplă ca de fiecare dată când spun că vreau să fac un lucru, primele cuvinte pe care le aud în jurul meu sunt motive care să mă convingă să nu cumva să fac acel lucru…

Şi nu doar simple motive, ba chiar de foarte multe ori sunt motive bine argumentate, iar colegii și prietenii mei fac un adevărat efort să mă convingă să renunţ.

Cum de se ajunge aici? Cum de oamenii sunt atât de buni în a găsi motive ca să te convingă să nu faci un lucru, să faci ceva ce îţi dorești, să pornești în atingerea unei viziuni?

Şi mai ales, de ce au disponibilitate și brusc, chiar timp, să îţi explice aceste lucruri?

Să plece oare totul din copilărie? Hai să vedem!

Părinţii ne învaţă foarte multe lucruri bune, și dintr-o bună credinţă, ne mai învaţă ceva

Ne învaţă să identificăm pericole – lucru normal, având în vedere că ne vor binele. Învăţăm de la ei lucruri extrem de utile: cum să ne legăm la șireturi, să salutăm oamenii când intrăm într-o încăpere, să deschidem ușa doamnelor, să ne oferim locul în autobuz unei persoane mai în vârstă și multe altele.

Dar ce ne învaţă mai exact când vine vorba de pericole?

  • Nu pune mâna pe cuţit, o să te tai.
  • Nu ţine furculiţa în mână, îţi vei scoate un ochi.
  • Nu atinge vasul, o să-l spargi.
  • Nu alerga, ai să cazi.
  • Nu te duce singur la leagăne, o să te lovești.
  • Nu te urca în copac pentru că o să cazi.
  • Nu băga pixul în priză, o să te curentezi.

Pericole, pericole, pericole!

Mai târziu, același lucru se întâmplă și în școală:

  • Nu te duce cu temele nefăcute la școală.
  • Nu întârzia.
  • Nu chiuli.

Şi uite așa, pe lângă faptul că suntem extrem de buni ca naţie la fotbal și marketing, devenim foarte buni și în a identifica pericole. Ajungem să identificăm foarte ușor motivele pentru care să nu facem lucruri.

Învăţăm, de fapt, să nu ne asumăm riscuri, cât ar fi ele de mici

Facem doar ceea ce știm sigur că funcţionează. Şi cum știm sigur că funcţionează? Păi am văzut la alţii și ne-a ieșit și nouă.

Şi atunci, cum suntem un popor săritor, cum să nu îi ajutăm și pe alţii și să le explicăm și lor, pe larg, care sunt motivele pentru care să nu facă ceva?

Iar dacă sunt totuși încăpăţânaţi și fac acel lucru și le mai și iese, avem și aici un argument, foarte bun de altfel, și foarte reconfortant pentru creierul nostru: A avut noroc! sau Are talent!

(Ştiu și câţiva români norocoși: Simona Halep, Ivan Patzaichin, Nadia Comăneci, Tudor Gheorghe, Emil Racoviţă, Tiberiu Ușeriu, Ana Aslan, Victor Babeș – ei sunt doar câţiva dintre cei mai cunoscuţi norocoși.

Gheorghe Hagi? Intră la cei cu talent, au spus mulţi… pentru că în realitate el nu a muncit un minut. 😉)

Şi totuși… cum îmi pot spune mie alţii ce pot și ce nu pot să fac? De unde știu ei asta?

E simplu: nu știu! Însă raportează la ei situaţia respectivă și așa reușesc să identifice acele multe motive pentru care nu se poate face acel lucru.

Atunci, cui spun ei, de fapt, de ce nu se poate realiza ceva? … Exact! În realitate, își spun lor înșiși de ce nu se poate… și încearcă să mă convingă și pe mine să nu fac, raportând totul la ei!

Cu alte cuvinte, ce îmi spun ei este doar o reflectare a convingerilor și limitărilor lor. Asta nu înseamnă că nu îi ascult, ba din contră, însă nu ca să mă conving să nu fac ceva, ci ca să văd ce posibile reale pericole pot apărea și să mă pregătesc să le depășesc.

Am început chiar să iau decizii în funcţie de cât de multe motive și argumente primesc pentru a nu face ceva. În momentul în care sunt mai mulţi care mă sfătuiesc să nu fac ceva, îmi dau seama că exact acel lucru este ce am de făcut, în primul rând pentru că este un lucru pe care majoritatea oamenilor nu l-ar face, deci e posibil să funcţioneze.

Nimeni nu știe mai bine decât mine care sunt motivaţiile mele interne, și implicit, ce este mai bine pentru mine. Nimeni altcineva nu trăiește în contextul vieţii mele. Nimănui nu i s-a întâmplat ce mi s-a întâmplat mie azi, ieri, în ultima lună sau în ultimul an.

Şi da, știu, nu o să îmi iasă din prima, dar caut să găsesc soluţii. Devine o chestiune de timp până o să reușesc.

Nici norocoasa Simona Halep nu a câștigat prima finală de Grand Slam, iar de talentatul Hagi nu mai zic, că a ratat penaltiul din meciul cu Bulgaria și nu ne-am calificat la turneul final Euro 1992 din Suedia.

Așa că mi-am dat seama de un lucru simplu, testat chiar pe mine.

Cu cât muncesc mai mult, cu atât am mai mult noroc

„Nu există scurtături către locurile în care chiar  merită să ajungi”, spunea o doamnă, și ea tot norocoasă.

Revenind la elefanţi, când sunt foarte tineri și mult mai mici, o frânghie de aceeași dimensiune este folosită pentru a-i lega și la vârsta respectivă, este suficient ca să nu poată scăpa oricât ar încerca. Pe măsură ce cresc, ajung să creadă că nu se pot desprinde. Cred că frânghia încă îi poate ţine în loc, așa că nici nu mai încearcă vreodată să se elibereze.

Povestea asta mă întristează foarte tare de fiecare dată când mi-o aduc aminte, însă mă ajută în egală măsură.

Mi-am dat seama că nu am niciun drept să îi spun cuiva – copilului meu, soţiei mele, colegilor mei – că nu pot să facă, să realizeze ceva, sau să le spun că le va fi imposibil să facă acel lucru pe care și-l doresc.

Din contră, dacă vreau să spun ceva, pot să îi încurajez sau chiar să îi ajut, pot să le arăt noi perspective, să îi ajut să găsească soluţii și să rupă aceste bariere mentale ca să se elibereze de limitări.

Altfel, decât să le spun că nu pot face ceva… mai bine tac! Să fie atât de complicat, greu, mult, dureros să facem asta?

Un alt mare norocos spunea: „lucrurile par întotdeauna imposibile până când sunt făcute”.

Oare ce am fi putut ajunge să facem fără aceste limitări? Oare ce ar putea ajunge să facă copiii noștri fără aceste limitări?


Un articol scris de: