Zilele trecute mă grăbeam să ajung la o întâlnire și am nimerit în faţa mea o mașină de școală de șoferi. Ca și cum traficul nu ar fi fost suficient, presiunea timpului și stângăcia șoferului începător m-au enervat teribil pe moment.
Apoi mi-am amintit de mine în primele ședinţe de condus. Câtă răbdare a avut instructorul cu mine! Și după ce mi-am luat permisul, câtă răbdare și încredere a avut soţul meu să stea în dreapta. Nu mai spun de copilul meu, care mă încuraja din spate pe drumul spre grădiniţă: „lasă, mami, că nu a văzut nimeni că ţi-a murit motorul. Pornește și mergi mai departe. Așa, vezi? Bravo!”.
Mă gândesc la experienţa mea de atunci, la câte validări și încurajări am avut nevoie în acea perioadă până când am căpătat toată încrederea și competenţele mele de șofer… Care între timp a învăţat să parcheze cu spatele, cu faţa, lateral. Ireproșabil, va spune modestul din mine.
Dacă vă întrebaţi ce legătură are povestioara asta cu procesul de delegare, vă provoc să vă gândiţi:
Aţi mers vreodată în spatele unei mașini de școală? Ce aţi simţit?
Dar atunci când șoferul începător este, de fapt, unul dintre oamenii cărora le-aţi delegat o sarcină pentru prima oară? Atunci vă aflaţi în postura instructorului meu. Care sunt gândurile care vă trec prin minte?
Cele care izvorăsc din sentimentul de neîncredere, strâns legat de spiritul perfecţionist și uneori prea critic sau din nevoia de control
– Îi va lua mai mult timp și eu mă grăbesc. Mai bine fac eu acum, doar de data asta. Și deleg data viitoare.
– Of, dacă îi dau raportul ăsta să îl facă sigur face o greșeală și trebuie oricum să verific eu tot și să refac. Iar asta mă întârzie și aloc și mai mult efort decât dacă aș face eu raportul.
– Cui să deleg? Nu am încredere în niciunul dintre subordonaţii mei. Nu sunt suficient de pregătiţi, nu am cui. De ce trebuie să fac eu totul singur?
Cele care izvorăsc din absenţa concentrării pe activităţile cu adevărat prioritare și profitabile
– Este un raport extrem de important. Doar eu pot și trebuie să fac asta. Nu îmi permit să deleg, deși am altele mai importante, mai profitabile sau mai strategice de care ar trebui să mă ocup cu prioritate mai mare.
– Doar eu pot și trebuie să fac asta. Eu trebuie să mă ocup personal pentru că este important că eu să decid/execut asta.
Cele care izvorăsc din nevoia de securitate
(Știu, știu, nu este cazul nostru, însă uitaţi-vă în organizaţiile voastre. Sunt oameni care își securizează astfel poziţia?)
– Dacă învăţ și pe altcineva, atunci nu va mai fi nevoie de mine. Nu deleg pentru a-mi securiza poziţia și sentimentul de utilitate.
Oricare ar fi aceste gânduri sau convingeri, odată conștientizate, să ne uităm puţin și la execuţia procesului de delegare.
De multe ori sună așa: „Ia și fă tu rapoartele acestea, le-ai văzut la mine făcute, le aștept până mâine”. Cam aici se oprește procesul.
Imaginaţi-vă un instructor care îi spune elevului său:
„Ia și tu mașina aia din parcare, ai mai văzut o mașină, nu? Ai văzut din dreapta cum se conduce. Ia-o și du-o din punctul A în punctul B. Ce, nu poţi? Nu te descurci? Ai greșit? E, asta e, nu ai stofă de șofer. Nu îţi mai dau sarcina asta data viitoare.”
În timp ce se gândește: „Of, ce să îi faci! Tot eu să conduc, ăsta nu e în stare de nimic. Nu mai găsesc pe nicăieri oameni în stare să conducă o mașină. Ce o fi așa greu?!”
Vă vine să zâmbiţi la absurdul situaţiei?
De ce procesul de delegare ar fi diferit?
Vă propun să abordaţi următorul scenariu însă.
Pornesc în procesul de delegare prin conștientizarea tuturor gândurilor și convingerilor care m-au împiedicat până acum să deleg și acţionez pentru a modifica aceste atitudini.
Apoi întocmesc o listă de activităţi care pot fi delegate – acele lucruri de care mă ocup și timpul meu este prea scump pentru a-l petrece executându-le și lucrurile pe care altcineva le-ar putea face cel puţin la fel de bine ca mine sau chiar mai bine.
În pasul următor, fac o evaluare obiectivă a oamenilor pe linia de competenţe și motivaţie. Pentru că performanţa este o ecuaţie de competenţă și motivaţie, am nevoie de ambele pentru ca o sarcină să fie realizată la un nivel de performanţă cel puţin medie.
Odată ce mă asigur că am transmis corect, complet, clar și ușor de înţeles sarcina, aplic tehnici de instruire, training, mentoring, coaching astfel încât să asigur dobândirea cunoștinţelor, competenţelor și abilităţilor necesare, dar și a motivaţiei.
Și acum vine partea cea mai dificilă: îmi asigur răbdarea de care am nevoie pentru a merge în spatele unei mașini de începător!
Cu toate întârzierile și poticnirile aferente. Pentru că beneficiul pe termen lung este acela că voi câștiga un șofer excelent!
Şi ce bine este ca lucrurile să se întâmple bine, corect, la timp și eficient cu o minimă implicare a mea! Doar cu sprijinul și suportul oferit constant și consecvent în a-mi crește și împuternici echipa… de piloţi de Formula 1, de ce nu?
Un articol scris de:
Nicoleta și-a început cariera în cadrul departamentului de HR al Flanco, în 2004. Ca Director de Resurse Umane și membru al Boardului de Directori, responsabilitățile ei actuale includ, pe de o parte, coordonarea întregii activități de HR în cadrul Flanco Retail, o echipă de peste 1400 de oameni, și pe de altă parte, contribuția directă la deciziile strategice ale companiei.
A absolvit în 2021 școala de coaching One2Coach, iar din 2022 s-a alăturat echipei Leadder și este Trainer certificat Becoming Your Best.
