În aplauzele călduroase ale sălii, am urcat cele câteva trepte care duceau spre centrul scenei, am luat microfonul și, cu un zâmbet larg, am rostit: „Bună ziua. Sunt Alina Perrin.” Apoi am tăcut. Am privit sala plină ochi și, mai ales, panoul gigantic din fundul sălii care arăta cu încăpăţânare 19:30, 19:29, 19:28… Mai aveam de vorbit 19 minute și 28 de secunde, doar că speech-ul meu se terminase.
Mintea mea era goală și transparentă ca un pahar. Vid. Nimic. Zero. Secundele (nici măcar minutele) se scurgeau lent, ca picăturile de transpiraţie rece pe șira spinării mele. M-am uitat preţ de alte câteva secunde în direcţia organizatorilor, m-am uitat din nou la panoul care arăta 19:05, am privit feţele întrebătoare ale oamenilor și primul gând și-a făcut apariţia în mintea mea.
Confuz, trecând ca o boare, într-o doară: „Și dacă aș coborî de pe scenă? Le spun că mi-e rău.” Nu aș fi minţit. Eram în pragul colapsului. Mai erau 18:45 de minute, iar eu eram încă pe scenă, învăluită în tăcere, cu microfonul în mână, pierdută.
Un alt gând a sfâșiat vidul din mintea mea și am deschis gura să îl verbalizez. Dar gândul, bată-l vina, s-a evaporat la fel de inopinat pe cât s-a arătat. Oamenii începuseră deja să se foiască în scaune, organizatorii dădeau semne clare de surprindere. Trebuia să iau o decizie.
Cobor sau rămân.
„Nu a murit nimeni niciodată de rușine”, am încercat să o încurajez pe Zoe. „Iar brandul pe care îl reprezinţi a trecut prin crize de imagine mai grave de atât… Și amintește-ţi că privirea celorlalţi nu contează”. Vocea mea interioară, pe care începusem deja să o lucrez, încerca să mă susţină într-un moment de cumpănă.
Și totuși, perspectiva abandonului, renunţării, lașităţii, fugii nu îmi suna just, nu rezona ca fiind autentică pentru mine. Nu eram eu. Într-un elan disperat, am hotărât că, fie ce-o fi, rămân și improvizez. Nu îmi amintesc nimic din discurs ? Nu e grav. Știu suficient de multe lucruri despre subiectul ales încât să pot improviza. Și încep, în sfârșit, să vorbesc.
Brodez, fac dantelă și privesc demonul în ochi: 17:00.
Iar dacă faptul că nu îmi aminteam nimic din discurs nu ar fi fost o problema suficient de gravă, gândul că audienţa dă note speakerilor în timp real, iar rezultatele sunt publice mă urmarea la fiecare frază și la fiecare înlănţuire mai mult sau mai puţin forţată de idei.
La 15:00 simţeam că slăbisem măcar un kilogram. La 10:00, eram epuizată. Mă agăţam din când în când de vreo idee ce îmi apărea. La 07:00 mă disputam cu cerul și cu sensul vieţii, la 05:00…
Am rezistat până la 00:00. Nici mai mult, nici mai puţin. Cu zerourile dansând ameţitor în faţa ochilor, am mulţumit și am coborât demnă de pe scenă în aplauzele audienţei.
M-am făcut mică pe un scaun așteptând să uite toată lumea de mine, mutându-și atenţia pe speakerul următor. La câteva minute, m-am scurs afară din sală, am străbătut în goană holul și, ieșind afară, am izbucnit într-un plâns zguduitor de frustrare și epuizare.
În urma mea, o persoană necunoscută a deschis ușa și a venit la mine. M-a întrebat speriată dacă s-a întâmplat ceva și, auzind că nu, mi-a spus că a venit să mă felicite, să îmi spună că este una dintre cele mai motivaţionale prezentări pe care le-a văzut în viaţa ei și mi-a cerut permisiunea să mă strângă în braţe.
Rezultatele oficiale ale speakerilor au fost făcute public în acea seară, la orele 18. Au trecut 8 ore și 30 de minute în care eu nu am putut auzi nimic, face nimic, gândi nimic, blocată în coșmarul pe care îl trăisem pe scenă, cântărind pertinenţa alegerii pe care o făcusem, întorcând actul meu de vitejie pe toate părţile și întrebându-mă dacă nu ar fi trebuit pur și simplu să renunţ…
Orele 18:00. Cu mâini tremurânde, am accesat pagina notelor mele. Am citit incredulă rezultatul. Maxim. De această dată, vocea interioară a revenit la năravul său: probabil toată lumea a avut scor maxim, le-a fost milă de tine… Am accesat și paginile celorlalţi speakeri. Eram doi care avuseserăm punctaj maxim. Celelalte note variau de la foarte bune la mediocre.
Morala fabulei:
Nu renunţa niciodată este principiul numărul 12 al oamenilor de succes. Ultimul, dar nu cel de pe urmă. Dimpotrivă. Este cel care face lucrurile să se împlinească, să fie, cel care transformă cuvintele și ideile în fapte și lucruri, cel care ne permite să mergem până la capăt în realizarea visurilor noastre.
Există o infinitate de motive pentru care nu ar trebui să renunţăm niciodată atunci când este prea greu, când totul pare deja pierdut, când nu ne mai ţin puterile și moralul. Așa cum spune Steven Shallenberger, eșecul nu este atunci când eșuăm, când nu reușim să facem ceea ce ne-am propus. Eșecul este atunci când renunţăm.
Iar pentru mine personal, acest principiu – nu renunţa niciodată – conţine o pastilă de înţelepciune esenţială: este despre modul nostru de a percepe realitatea. În povestea celor 20 de minute, dincolo de oboseala excesivă care a determinat amnezia temporară, eu am vrut să renunţ crezând că fără un speech, nu voi fi la înălţime. Crezând că văzându-mă vulnerabilă pe scenă, oamenii mă vor desconsidera și mă vor penaliza prin note. Crezând că notele mele au fost maxime din alte motive decât calitatea prestaţiei… Crezând… plecând de la presupuneri greșite…
Mintea minte. O spun des, dar niciodată suficient. De aceea te invit pe tine, cititorule, să nu renunţi! Te invit să te urci cu mine pe scenă, să iei microfonul și să îţi lași creativitatea să brodeze pentru tine și să îţi transforme visurile în povești de succes. Numai… nu renunţa niciodată!
00:00.
Un articol scris de:
Cu peste 20 de ani de experienţă profesională în resurse umane, business și marketing și formări în studii politice, neuroștiinţa fericirii și psihologie, Alina s-a alăturat echipei Leadder pentru a-și duce mai departe misiunea: de a construi fericirea la nivel individual și organizaţional.
